Bine ati venit pe site-ul meu!

Mă numesc Bihari Katalin, soţul meu este Bihari Attila şi avem un băieţel de patru ani Bihari Gergő. 

În februarie 2009 am fost diagnosticată cu cancer la sân. La data respectivă fiul meu avea un an şi era o perioadă plină de planuri, vise şi bucurii. După spaima iniţială, cu ajutorul familiei şi al prietenilor, trăind într-un înveliş protector, am reuşit să fac faţă, cu relativă uşurinţă şi cu mare forţă spirituală, mentală şi fizică, uneia dintre cele mai grele încercări din viaţa mea. Au urmat intervenţii chirugicale, şaisprezece sesiuni de chimioterapie, patruzeci şi cinci de tratamente cu radioterapie şi un an de tratament biologic. Optimismul meu a fost uriaş, m-a ajutat şi faptul că  mă simţeam relativ bine şi nu am avut dureri deosebite. Desigur, efectele secundare ale chimioterapiei au putut fi observate şi la mine: căderea părului, stări de vomă, diaree în fiecare a cincea zi. Dar eu, pe tot parcursul tratamentului am fost convinsă că toate aceste efecte secundare pot fi învinse cu ajutorul gândirii pozitive şi cu controlul minţii şi poate fi ignorată prezenţa lor.

După încheierea tratamentului, în mod suprinzător m-a cuprins o spaimă teribilă: şi acum, ce se va întâmpla?- mă gândeam, coborând de la Institutul de Oncologie. Deoarece, am fost convinsă că tratamentul este o cetate, cu un zid puternic care nu permite inamicului să pătrundă. Încetul cu încetul zidurile cetăţii au început să se prăbuşească. A început să-mi crească părul şi viaţa mea tindea să redevină normală. Oare şi eu am fost “normală”? Deoarece, în fiecare secundă a vieţii mele un gând ascuns trăia în mintea mea: ce va fi dacă va trebui să reiau totul de la capăt?

Mă prezentam la fiecare control oncologic în mod consecvent şi foarte conştiincios. Desigur, şi în perioada de recuperare s-au ivit obstacole (aşteptam cu frică rezultatele scintigrafiei osoase sau a unui control ecografic), dar întotdeauna am reuşit să merg mai departe. Văd această boală ca şi cum cineva m-ar  lovi tare, eu cad, mă ridic şi alerg mai departe, el mă ajunge din urmă, mă loveşte din nou, eu cad din nou…Şi asta se repetă de multe ori. Aşa este lupta cu această boală. Până când voi mai reuşi să mă ridic? Asta nu pot să ştiu.

În ianuarie 2012 am părăsit oncologia bucuroasă, pentru că mi-au zis că totul este în regulă, şi sunt sănătoasă. Am fost foarte fericită, îmi închipuiam o surioară sau un frăţior lângă fiul meu. Dar, şi acum, ca întotdeauna, am fost foarte atentă la ce îmi spune trupul şi psihicul. De aceea, m-am hotărât să cer o programare pentru o examinare ecografică de specialitate la cabinetul privat al unei doctoriţe foarte atentă şi drăguţă. În urma examinării s-a găsit o tumoare de 8 mm în acelaşi sân. A urmat biopsie, iar rezultatul:conform datelor clinice recidivă locală.

Acest diagnostic m-a dărâmat, eram nervoasă, ţipam şi plângeam. M-am gândit că boala m-a învins şi că totul s-a sfârşit. Dar, numai până când am văzut că starea fiului meu era asemănătoare cu a mea.  În clipa aceea m-am oprit.

Din păcate, seria veştilor triste nu s-a terminat încă. Medicii au sugerat examinare  PET-CT, din care a rezultat că ar putea exista metastaze osoase, cu toate că la sân nu sunt modificări. Metastaza osoasă nu a fost confirmată prin alte examinări sau prin  lipsa durerii. Am observat o neputinţă pe faţa medicului curant, ceea ce m-a speriat foarte tare. Şi dacă mi-ar fi comunicat cea mai tristă veste, era mai bine să facă acest lucru, decât să genereze în mine o stare de neputinţă. În momentul de faţă nu cunosc diagnosticul exact. Grupul de medici din Cluj susţine că diagnosticul  este cancer la sân cu metastaze osoase.

Frica, teama, lipsa de încredere, şi ce este mai important, faptul că TREBUIE SĂ-MI CRESC BĂIEŢELUL, m-au condus la decizia că trebuie să găsesc o clinică, unde pot fi ajutată. Am decis asupra unui medic şi a unei clinici din Viena...  

Dumneavoastră, dacă aveţi posibilitatea, mă puteţi ajuta în continuarea indicată de aceste trei puncte.

 Doresc din toată fiinţa mea să reuşesc să-mi cresc băieţelul, să pot să fiu soţia bărbatului care îmi oferă cel mai mult sprijin din lume, ca să pot trăi bucuriile şi  tristeţile părinţilor mei şi a fratelui meu, să pot zâmbi împreună cu prietenii mei. Şi, în sfârşit, după atâţia ani să redevin acea fiinţă fericită care am fost.

Ţin să vă mulţumesc anticipat, în numele meu şi al familiei mele, pentru atenţia acordată. Şi dacă aveţi posibilitatea, vă rog frumos să mă sprijiniţi.